Despre basme si Legea 217

M-am nascut cu putin inainte de Decembrie ’89, asa ca primii pasi pe care i-am facut nesustinuta de mainile blande ale mamei, sau de bratele ferme ale tatalui meu, au fost in „libertate”. Nu mi-am cunoscut bunicii si nici nu am stiut ce inseamna vacantele la bunici despre care imi povesteau prietenii, de aceea, de cate ori intalneam un batranel cu parul alb si ochi albastri il intrebam daca vrea sa fie bunicul meu. Intotdeauna mi se raspundea cu un „Da” plin de emotie si zambet, dar eram foarte contrariata de faptul ca niciodata bunicii mei nu ramaneau cu mine, nu se mutau cu mine, iar pe unii nu ii mai vedeam niciodata.

Intalneam multi batranei pe care ii indrageam din primele momente in care paseau pragul casei noastre si imi placea sa stau la ei in brate in timp ce  purtau discutii „de oameni mari” cu parintii mei. Discutiile erau bizare pentru mine pentru ca imi starneau un amalgam de trairi foarte diferite: ma bucuram atunci cand radeau, incercam sa inteleg de ce unii dintre bunicii mei au stat intr-un loc numit „inchisoare”, de ce altii au murit impuscati de „securisti”, iar altii au disparut fara urma, si eram foarte trista atunci cand plangeau. Plangeau mult. Mai ales mama.

Cand ramaneam doar eu cu mama, ea imi clarifica toate nedumeririle. Imi povestea despre tatal ei, care murise in urma unei confruntari cu Securitatea, inainte ca ea sa se nasca. Imi spunea despre mama ei care a fost inchisa si condamnata dupa moartea sotului ei, imi povestea despre bunica ei care fusese arestata si anchetata de Securitate pentru ca nu a vrut sa isi denunte fiul, imi povestea despre unchiul ei care disparuse fara urma intr-un tren numit „fantoma”, imi povestea despre un alt unchi care a fost intemnitat zece ani, imi povestea despre un al doilea tata al ei care a ispasit tot zece ani de inchisoare, si tot asa despre multe alte rude care au fost intemnitate zeci de ani. Am inteles si motivul condamnarilor la moarte sau la inchisoare: toti acesti oameni il iubeau pe Dumnezeu, isi iubeau Tara si iubeau Libertatea, dar comunismul, pe care il asociam cu balaurul din basm (acum stiu ca nu eram deloc departe de adevar), le ura pe toate cele trei si, implicit, pe bunicii mei de atunci si de acum. Asa am aflat ca a existat o lupta intre Bine si Rau, exact ca in basme, lupta din care Raul a iesit invingator, aici pe Pamant. Tot basmele ne invata, insa, ca lupta finala este intotdeauna castigata de forta Binelui.

Imi aduc aminte ca pentru mine devenise atat de firesc sa aud povesti din inchisori, povesti rostite chiar de personajele care le-au trait, incat mi se parea cel putin suspect un batranel care nu trecuse prin temnita.

Biblioteca noastra adapostea carti in care se vorbea despre bunicul meu iar eu stiam cu exactitate care anume sunt acele carti si paginile pe care numele lui era asternut, desi mai aveau sa treaca cel putin patru – cinci ani pana cand voi fi invatat sa citesc. De fiecare data cand primeam in vizita persoane pe care le vedeam pentru prima data, o intrebam pe mama „Pot sa spun?”, iar dupa ce primeam aprobarea ei, luam cartile din biblioteca, le deschideam la paginile cu pricina si ii spuneam musafirului cel nou ca „aici scrie despre bunicul meu care a fost revulutionar” – aveam o problema cu pronuntarea vocalei „o”. De obicei mi se raspundea cu zambete, lacrimi de bucurie, imbratisari si dulciuri. Si eu si mama ne intrebam de unde oare stiam ca doar anumitor persoane le pot arata anumite carti, in acea Romanie libera in care tocmai ce pasisem? Poate ca este vorba despre o mostenire transgenerationala, sau poate despre inconstientul colectiv al lui Jung, sau poate doar iluzia fragila a libertatii… „Cand m-am eliberat in ’64, am intrat intr-o inchisoare mai mare, numita Romania”, imi povestea un  bunic, o data.

Alta data am fost eu musafirul unei bunicute blande, care parea ca vine dintr-o vreme mult mai indepartata decat varsta sa. Eram foarte mica, dar imi aduc aminte ca o chema doamna Lilica, fusese detinuta paisprezece ani, deci nimic suspect, si cu mult timp, foarte mult timp in urma, fusese casatorita cu un domn numit Corneliu. Un domn frumos ca Fat-Frumos, despre care am auzit de la alte bunicute si bunicuti care L-au cunoscut ca avea o privire pe care nu o puteai uita. Niciodata. O privire care se ducea Sus, undeva departe, dincolo de lumea noastra. Acolo unde este Acasa. De unde are grija de noi si acum si unde balaurul din basm nu Il mai poate ajunge.

Astazi, in anul 2016, bunicii si bunicutele mele, si nu doar ale mele, ci ale Romaniei intregi, sunt condamnati din nou. La inchisoare, la moarte prin uitare, reduse la tacere. Noi, fiii si fiicele, nepotii si nepoatele lor, nu mai avem voie sa vorbim despre ei, sa le citim cartile, sa impartasim cu o lume intreaga eroii de basm pe care i-a dat tara noastra. Aici, in Romania, basmele au spart bariera spatiului si s-au transformat in realitate. O realitate care a apartinut unei epoci intregi. Orice Om de pe Pamant are dreptul si merita sa stie ca in Romania Ileana Cosanzeana, Fat Frumos si balaurul au prins viata, si-au scris si trait povestea. Iar lupta finala, din care Binele va invinge, nu este departe, insa depinde de fiecare autor in parte daca va alege sa fie martorul unei alte lupte pierdute in fata balaurului, sau daca va scrie finalul.

 

de Nicole Nicolae

 

Articol aparut in www.buciumul.ro

 

 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Facebook

Get the Facebook Likebox Slider Pro for WordPress