NICOLAE CIOLACU. 16 ani de la trecerea în veşnicie…

NICOLAE CIOLACU. 16 ani de la trecerea în veşnicie…

IMG_20150307_0026 - Copyde Florin DOBRESCU

Îmi amintesc bine… Era duminica de 23 iulie a anului 2000. O zi toridă, aşa cum sunt zilele din preajma lui Sântilie pe aici, prin Ţara Făgăraşului… Comemorarea anuală a luptătorilor în rezistenţa armată făgărăşană începuse.

Ca întotdeauna, în faţă, aproape de monumentala cruce marmorată se aflau Ion Gavrilă Ogoranu, Olimpiu Borzea şi alţi luptători din celelalte regiuni ale ţării. Pe un scaun, şedea un călugăr bătrân. Înalt şi subţire, cu trupul supt de nevoinţă şi chipul aspru şi deopotrivă blajin, împodobit de barba lungă şi neverosimil de albă, cu trăsături iconice care-l făceau să pară un cuvios coborât de pe zidul vreunei biserici străvechi… Printre sutele de oameni prezenţi, se strecura, asemenea unui fior, aceeaşi şoaptă: “E Nicolae Ciolacu… ultimul comandant în viaţă al rezistenţei armate din Dobrogea…”

ciolacu ogoranu 2000Oficial se născuse în localitatea Lojene, din Macedonia, în 1910, dar ne spunea că, în realitate, venise pe lume cu câţiva ani înainte, deoarece aromânii îşi declarau copii autorităţilor abia când apucau să coboare în văi, cu treburi. Iar asta se întâmpla chiar şi odată la câţiva ani… Ulterior familia sa s-a mutat in muntii Rodopi, din Bulgaria, iar în 1926 au venit în România împreună cu alte 40 de familii de aromâni, stabilindu-se în Cociular – Dobrogea.

Intrat, asemenea majorităţii tinerilor aromâni, în Mişcarea Legionară, va fi deţinut al regimului Antonescu începând din 1942, fiind eliberat în 1945.
Revenirea, învăluită în mister, a lui Gogu Puiu, cu misiuni primite de la serviciile secrete occidentale, în 1947, avea să aducă un suflu nou mişcării de rezistenţă din zona Dobrogei, ale cărei baze fuseseră deja puse de fraţii Fudulea. Nicolae Ciolacu va fi unul dintre comandanţii organizaţiei de gherilă “Haiducii Dobrogei”, participând la organizarea acesteia şi la ciocnirile armate cu Securitatea. Spre deosebire de majoritatea militanţilor, el va fi însă capturat abia în 1951, când ascunzătoarea i-a fost descoperită.

Condamnat la 25 ani de muncă silnică şi trecut timp de 15 ani prin toate supliciile temniţelor politice comuniste, dârzul aromân reuşise să ajungă, după eliberare, cu greu, în SUA, la copiii săi (1982). Acolo va scrie cartea “Haiducii Dobrogei” o contribuţie memorialistică de referinţă la recuperarea istoriei rezistenţei armate anticomuniste din România. După căderea regimului comunist, avea să se întoarcă în ţară, dorind să moară pe pământul României, şi va deveni monah la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, purtând numele Nectarie…

Slujba de pomenire a luptătorilor făgărăşeni se încheiase şi acum vorbea, ca de fiecare dată, cu statura sa de stâncă cioplită, Ion Gavrilă. La un moment dat, eroul Făgăraşilor dă cuvântul monahului Nectarie Ciolacu, făcându-i o scurtă prezentare. Schivnicul se ridică în picioare, cu greutate, sprijinindu-se în baston, şi făcu efortul de alua o poziţie de “drepţi” impecabilă. “Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”, strigă cu glasul tremurat, în timp ce mâna dreaptă lovi ostăşeşte pieptul costeliv, cu un zgomot scurt şi înfundat. Înalt, zvelt, şi cu mijlocul încins de o centură lată, cu barba albă coborând peste sutana întunecată, rămase câteva clipe cu mâna dreaptă întinsă, iar sute de piepturi răspunseră salutului său. Peste întreaga adunare plutea o emoţie deosebită. Ni se părea neverosimil că suntem contemporani, chiar şi câteva clipe, unei legende…

“Gogu Puiu! Gogu Puiu!”, continuă bătrânul monah, purtând aceeaşi privire aprigă în ochii vultureşti… Repetă chemarea aceasta, care părea un apel ce reuşea să străbată frontiera de netrecut dintre tărâmul nostru şi cel de dincolo, aducând astfel din nemurire duhul marelui dispărut în ciocnirea fatidică cu Securitatea din Cobadinul acelei nopţi de 18 iulie 1949…

Apoi moşneagul începu să depene povestea lui Gogu Puiu, cel întors de peste Cortina de Fier, pentru a ridica aromânii la una dintre cele mai dure confruntări împotriva ocupaţiei comuniste. El evocă cu emoţie rigoarea creştină a lui Gogu Puiu, care nu concepea să nu fie oficiată cununia religioasă cu iubita sa, precum şi secundele acelea dramatice în care eroul avea să fugă pe fereastra casei, lăsând Olimpiei ultimele dorinţi cu privire la numele copilului ce urma să vină pe lume: “De va fi băiat, să-l botezi Hristu, iar de va fi fată, să-i spui Zoe…”

Nu puteam pricepe cum se putea zămisli acel glas puternic, ce încremenise sutele de oameni prezenţi, din acel trup împuţinat de suferinţă şi bătrâneţe… După un timp bătrânul tăcu… Tăcu adânc, iar secundele ce au urmat au părut potire de veşnicie pentru noi, nevrednicii care am fi dorit ca legenda să nu tacă. Să continue să mărturisească…

Ion Gavrilă Ogoranu dădu tonul şi, asemenea unui freamăt ce prinse să însufleţească adunarea, se porni, sumbru, cântecul: “Plânge printre ramuri luna, / Nopţile-s pustii…” Monahul Nectarie Ciolacu tăcea. Adânc şi plin de o forţă tainică, asemenea unui mormânt mărturisitor.

Peste nici două luni, în septembrie, aveam să primesc veste adormirii întru Domnul a monahului Nectarie Ciolacu. Închisese ochii pe 31 august, purtând nădejdea învierii neamului românesc. Şi următoarea dată când am ajuns la Sâmbăta de Sus, aveam să citesc pe o cruce din smeritul ţintirim al mănăstirii, numele său cu ecouri de legendă.

Fusese ultima mărturie dată de Nicolae Ciolacu, ultimul lider în viaţă al “Haiducilor Dobrogei”. Ce iconomie dumnezeiască rânduise punerea sa deoparte mai bine de nouă decenii, pentru a-l aduce, aureolat în legendă, să mărturisească bicisnicelor noastre zile?

Şi parcă îmi răsună în urechi ultimele ecouri ale imnului început, cu voce stinsă de Ion Gavrilă, în acea zi de iulie a anului 2000… “… “Noi mereu te pângem frate, / Iar tu dormi mereu…”

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Facebook

Get the Facebook Likebox Slider Pro for WordPress