Gogu Puiu, nascut la 17 ianuarie 1918, in Gramaticova, Grecia, a fost unul dintre liderii miscarii de rezistenta anticomunista din Dobrogea, numita “Haiducii Dobrogei”. In 1926, cand avea 8 ani, a plecat cu familia sa din Grecia, fiindca nu au acceptat grecizarea si au ajuns in Caliacra, Cadrilater, unde au stat pana in 1941, cand Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei. Din acel an s-a stabilit in comuna Mihail Kogalniceanu, judetul Constanta.

Inca de foarte tanar, Gogu Puiu, a aderat la Miscarea Legionara, fiind un spirit luptator, adept al ideologiei nationalist-crestine.

In timpul Guvernarii Legionare era militar in termen si a fost recrutat in batalionul de garda al Maresalului Antonescu, iar cu aceasta ocazie, si-a dat seama ca Maresalul tradeaza Miscarea Legionara, care, pentru el nu a insemnat decat un pilon de sprijin in obtinerea puterii. La putina vreme se elibereaza din armata si il vom gasi comisar de Politie Legionara in Constanta, asa il prinde Rebeliunea.

Dupa abdicarea Guvernului Legionar, sfatuit de tatal sau, va pleca din tara pe la inceputul anlui 1942, fiindca acesta prevedea ca activitatea legionara a fiului mijlociu va pune in pericol intreaga familie.
Oricat de mult ar fi dorit Gogu Puiu sa ramana in tara si sa lupte in numele valorilor in care credea, indemnul tatalui nu putea fi nesocotit, asa ca a plecat.

In 1942, conform marturiilor familiei Cracea, a fost in Bulgaria, tinerii casatoriti Cracea adapostindu-l in casa lor. Ulterior,  pleaca spre Germania unde este identificat ca legionar si inchis in lagarul de munca de la Buchenwald, unde ii gaseste pe unii dintre legionarii care luasera calea exilului dupa evenimetele de la 21-23 ianuarie 1941, printre care Horia Sima, Iasinski, Constantin Papanace, S. Ionescu, si altii.

Aici se va scinda Miscarea Legionara: pe de-o parte adeptii lui Horia Sima, pe de alta parte cei ai lui Corneliu Zelea Codreanu, iar cele dou grupari vor fi cunoscute ca „Simistii” si „Codrenistii”, conducatorul codrenistilor fiind Constantin Papanace, care a fost secretar de stat in Ministerul de Finante pe vremea Guvernarii Legionare, iar mai tarziu va deveni bibliotecar la Vatican. Dupa plecarea din Buchenwald, Papanace se stabileste in Italia, urmat bineinteles de toti ai lui, inclusiv Gogu Puiu.

La finele Razboiului serviciile secrete occidentale incepeau sa trimita in Romania agenti instruiti in taberele lor, ca sa lupte impreuna cu grupurile de partizani ce incepusera sa se formeze in Carpati. Fire energica si manat de o dorinta navalnica de a lupta in numele dreptatii, al Credintei si pentru Neam, Gogu Puiu ii cere de nenumarate ori lui C. Papanace sa il trimita si pe el in tara. De fiecare data primeste refuzul imperturbabil al mentorului sau, care spunea mereu ca el nu-si poate trimite copiii la moarte.

In 1945, Gogu Puiu hotaraste sa plece singur. Spre tara, se opreste la Belgrad unde este recrutat de ofiterul Blondell, agent al Deuxieme Boureau din cadrul serviciilor secrete franceze care se ocupa de recrutarea si instruirea membrilor din miscarile nationaliste est-europene.

Se intoarce impreuna cu acesta in spatiul occidental si, pana in 1947, nimeni din comunitatea aromana si legionara nu stie nimic despre existenta lui Gogu Puiu. In 1947 se prezinta la Constantin Papanace, ii spune ca este pregatit sa plece in tara si cu toate ca nici de data aceasta nu primeste aprobarea, va pleca spre Romania, insotit de Iancu Pitulea.
Nu se cunosc date din perioada 1945-1947 din viata lui Gogu Puiu, insa ce s-a aflat cu certitudine din arhivele CNSAS este faptul ca, la intrarea in tara, avea un pasaport in care doar fotografia era autentica. In rest, pasaportul eliberat de autoritatile orasului Innsbruck continea un nume fals – Osman Ali Ahmet, de origine albaneza.

Ajunsi la Oradea, cei doi aromani sunt arestati pentru trecere frauduloasa de frontierea. Gogu Puiu cere sa fie prezentat lui Vasile Luca, pentru care ar fi avut un mesaj, dar, este primit de Ana Pauker. Dupa aceasta intrevedere este incarcerat la Vacaresti, unde a executat un an de inchisoare. Nu se cunoaste exact modul in care a iesit de la Vacaresti, fiindca exista persoane care spun ca Gogu Puiu ar fi evadat la sfarsitul lui 1947 din Vacaresti.
Din 1948, Gogu Puiu se stabileste in nordul Dobrogei unde gaseste deja organizate grupuri de rezistenta, de catre fratii Nicolae si Dumitru Fudulea si Gheorghe Filiu. Toti erau legionari, ba mai mult, Nicolae Fudulea a fost decorat de Capitan cu Crucea Alba.

Din marturiile convivilor sai, se deprinde faptul ca era un tip carismatic si foarte bine antrenat in ceea ce priveste organizarea luptei de clandestinitate. Reuseste sa organizeze oamenii in grupuri foarte mici, de asa maniera incat daca unul ar fi fost prins de organele de securitate sa nu poata sa indice cine se afla in proximitatea sa (probabil ca ei cunosteau ca la dreapta si la stanga lor se afla oameni dar nu-i puteau identifica nominal).
La inceputul lui 1948 viziteaza un prieten, Zahu Pana din Constanta, caruia ii spune ca in noaptea de 14-15 mai 1948, va avea loc un val masiv de arestari in toata tara, semn ca va incepe insurectia populara si ca vor veni in ajutor americanii.

Este cunoscut faptul ca in noaptea respectiva s-au facut mii de arestari, cu precadere in randul studentilor, dar americanii nu au mai venit. In vederea acestui fapt, Gogu Puiu trebuia sa organizeze o armata paramilitara din cat mai multi oameni cu armele si munitia aferente. In acea perioada destul de tulbure, cand foarte multi nu constientizau ce inseamna comunismul si cand frica nu se inoculase atat de adanc in firea lor, oamenii se adunau sa lupte impotriva celor care le interziceau sa creada in Dumnezeu, le furau proprietatile si fiinta nationala. Nu mai conta culoarea politica a celor care intelegeau sa lupte impotriva unui dusman comun.

A fost o perioada in care Gogu Puiu si oamenii lui erau considerati aparatorii si razbunatorii neamului, iar militienii, fie le dadeau de buna voie armele din dotare, fie fugeau din sedii lasandu-le astfel cale libera. Aceasta era o modalitate de a face rost de arme, sau au fost situatii cand Gogu Puiu, cu doar doi, trei camarazi, intra in unitati militare si pleca de acolo cu camioane incarcate cu arme si munitie.
Intr-o astfel de incursiune este ranit luptatorul Nicolae Mataranga. Riscul de cangrena era imens, iar drumul la doctor nu reprezenta o optiune. Nicolae Ciolacu povesteste ca Gogu Puiu l-a operat pe Mataranga salvandu-l de cangrena.

Grup de luptatori anticomunisti din Dobrogea, in arestul Securitatii. Pe primul rand, al doilea din stanga este Nicolae Ciolacu

Un alt episod, povestit de Gheorghe Filiu de data aceasta, este acela ca in toamna tarzie a lui 1948, Gogu Puiu primeste vestea ca 9 camarazi au fost prinsi si inchisi la securitatea din Babadag. Plin de curaj si incredere, isi ia un singur om si se duce sa-si scape camarazii, neimaginandu-si, insa, starea in care i-a gasit. Aplicand o tehnica de intimidare, a tras rafale de mitraliera, creand impresia ca sunt multi, astfel incat, cei cativa securisti care se aflau in sediu s-au incuiat in camere, iar ei s-au dus in beci sa-si elibereze oamenii pe care i-au gasit intr-o stare fizica deplorabila cauzata de tortura. Acestia neputandu-se deplasa singuri, a trebuit sa fie carati in spate, asa incat s-a tras in continuare in usi, pentru a-i impiedica pe ofiteri sa iasa pana la finalizarea operatiunii.

Se naste intrebarea – de unde stia Gogu Puiu atatea lucruri? – ajutor medical, organizarea nucleelor de lupta, eliberare de ostatici, modalitati de inarmare, iar raspunsul nu poate fi decat unul singur: in cei doi ani de absenta, acesta a fost instruit de catre serviciile occidentale, care la acea vreme inca mai credeau ca va exista un nou conflict armat intre Est si Vest.

Tot Nicolae Ciolacu, dar si alti supravietuitori, relateaza ca in toata perioada cat i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniforma: cizme Burger, pantalon negru bufant, camasa neagra, si in functie de anotimp, haina/pardesiu tot de culoare neagra. Interesant este ca, la aceasta tinuta, a purtat intotdeauna un fel de port-hart din piele, in care se banuieste ca avea niste documente secrete, fiindca nici in somn nu se despartea de el.
Pe langa port-hart, pastra o grenada ce ii era sortita. Jurase ca nu se va lasa prins de viu.

O alta intamplare, relatata tot de monahul Nectarie (Nicolae Ciolacu), care accentueaza personalitatea acestui om este urmatoarea: unul dintre camarazi cunoaste intr-o imprejurare un tanar care a reusit sa-l convinga ca este determinat sa lupte alaturi de ei si sa-l prezinte lui Gogu Puiu. S-au intalnit pe inserat la marginea unui sat din Dobrogea de Nord, iar cand Gogu Puiu l-a vazut, a pus mana pe pistol spunandu-i ori sa plece, ori il impusca. Motivatia: „mi-ati adus un securist”, si intr-adevar asa era, caci tanarul era un ofiter de securitate care avea misiunea sa se infiltreze chiar in proximitatea lui Puiu, conform propriilor sale marturii, descoperite dupa anii ’90 in arhivele fostei Securitati.
Avand in vedere ca liderul aroman nu numai ca nu excludea posibilitatea mortii, dar era convins ca aceasta va veni, nu putem sa-l consideram naiv si idealist. Postea si se impartasea cat de des avea sansa, de teama ca moartea sa nu survina si sa-l prinda nepregatit.

Din ratiuni de siguranta au hotarat sa imparta miscarea de rezistenta din Dobrogea in doua: Dobrogea de Nord si Dobrogea de Sud, pe ambele coordonandu-le Gogu Puiu, numai ca de cea din sud raspundea Gheorghe Filiu. La acea vreme deplasarile dintr-un loc in altul devenisera mai dificile, securitatea, sub conducerea lui Nicolae Doicaru, era mai vigilenta si multi dintre conducatorii miscarii de rezistenta erau inchisi.

Gogu Puiu s-a indragostit de o tanara tot de origine aromana, Olimpia, care l-a urmat in periplul sau din padurile doborogene. Iubirea lor a dat rod si Olimpia a ramas insarcinata, insa educatia crestina primita in familie de ii obliga pe cei doi sa nu lase sa se nasca un copil in afara unei casatorii binecuvantate in Biserica lui Hristos. De aceea, luptatorul anticomunist se hotarasete sa se deplaseze in sud, in satul Cobadin, aflat la 18 km distanta de Constanta, la prietenul sau, Gheorghe Filiu. Aici il cheama pe preotul Mihailescu caruia ii cere sa oficieze slujba religioasa de cununie, nu inainte insa de a ajunge in Cobadin si sora lui, Maria. Pentru aceasta, au trimis oameni care s-o anunte sa vina, dar la Cobadin nu s-au mai intors nici oamenii trimisi, nu a ajuns nici Maria. Iritat de acest lucru, Gogu Puiu pleaca singur in comuna M. Kogalniceanu, dar, aici, afla ca mama, sora si fratele sau mai mic au fost ridicati de securitate. Fratele Olimpiei, Constantin “Cociu” Puiu il transporta pe cumnatul sau inapoi la Cobdin cu o caruta, motiv pentru care, Cociu a fost prins de securitate cateva zile mai tarziu si asasinat prin impuscare in februarie 1950.
Spre dimineata, in ziua de 19 iulie 1948, Gogu intra in casa lui Filiu, intentionand sa plece in toiul noptii, deoarece deja isi incalcase principiile de siguranta: sa nu stea mai mult ca 2 zile in acelasi loc. Securitatea afla unde este si isi trimite trupe in Cobadin care, din aproape in aproape, ajung sa inconjoare casa lui Gheorghe Filiu si incepe un adevarat razboi intre trupele de securitate pe de-o parte, iar de cealalta parte un singur om: Gogu Puiu. Acesta trage din mai multe locuri ale casei, cu intentia de a crea impresia ca sunt mai multi. Dupa relatarile unui martor ocular, Petre Dica, Gogu impusca circa 14 securisti, iar la un moment dat, cand a considerat ca s-a creat o bresa propice iesirii din casa, sare pe fereastra, spunandu-i Olimpiei: „Daca va fi baiat sa-l botezi Hristu, iar daca va fi fata s-o botezi Zoe.”
Odata ajuns afara, continua sa traga, dar din nefericire este ranit intr-un picior si tot atunci constata ca si-a terminat munitia. Ii ramane doar grenada, pe care se spune ca o pastra pentru el, jurandu-se ca nu se va lasa prins de viu de comunisti, si intr-adevar o detoneaza, producand un incendiu intr-o sira de paie, in dreptul careia se afla.

Legenda spune ca in urma exploziei pieptul armanului a fost spintecat si ca, astfel, si-ar fi gasit sfarsitul luptatorul dobrogean.

Olimpia Puiu, insarcinata in luna a patra, este prinsa de securitate a doua zi, si incarcerata. Dupa arestare, este dusa pentru a face confruntarea cadavrului, numai ca, aici descopera (dupa propria ei marturie) un cadavru complet carbonizat din care nici macar nu putea distinge vreo trasatura. Este momentul cand ea refuza sa recunoasca moartea lui Gogu Puiu. Olimpia este incarcerata, condamnata la 3 ani de inchisoare pentru omisiune de denunt, naste in decembrie 1949 o fata pe care o boteaza Zoe.

In extremitatea din dreapta a fotografiei, Olimpia Puiu, in arestul Securitatii

Copila sta alturi de mama ei timp de 1 ani si 4 luni, iar mama se elibereaza dupa ce ispaseste 5 ani de temnita. Olimpia moare in 1956, la 2 ani dupa eliberare, asa ca nu au ramas multe marturii de la ea.
Zoe creste si afla ca intr-un basm sau o legenda ca tatal ei nu a murit atunci, in ajunul praznicului Sfantului Ilie, 1949, ca atunci a fost ranit intr-un picior, sira de paie care a luat foc a mascat plecarea lui si ajunge in casa doctorului Apostol care i-a ingrijit rana, dupa care a plecat.

Cam in aceeasi perioada, vine de undeva din America de Sud un alt membru din rezistenta dobrogeana, care o cauta pe Zoe si-i spune ca tatal ei nu a murit, ca traieste, si ar vrea sa discute cu ea acest lucru, dar dupa ce se va intoarce dintr-o vizita pe care trebuia s-o faca de urgenta in alta localitate.

Si-au dat intalnire peste o saptamana. Zoe se duce la locul de intalnire, asteapta circa 2 ore, domnul Geoge nu apare. Suna la familia care i-l prezentase. Afla ca a fost gasit mort pe plaja la Mamaia de catre oamenii care venisera sa curete plaja.
Zoe a trait cu o farama de speranta, inoculata in sufletul ei si de credinta bunicii paterne care la randul ei avea convingerea ca Gogu nu a murit.

Tarziu, in 1994, vorbeste la telefon cu Dumitru Bacu, ce se afla in Romania. Ii spune ca este obligat sa plece urgent la Paris (prin august), dar ca in octombrie se va intoarce, ocazie cu care vrea sa o intalneasca pentru ca trebuie sa-i spuna lucruri despre tatal ei pe care nu le mai stie nimeni. Moare inainte de a apuca sa revina in tara.

In arhivele CNSAS exista doua telegrame date de Procuratura, in 1956, catre Militia Kogalniceanu, in care se cere „sa fie cautat, incatusat si adus banditul Gogu Puiu”. Raspunsul este ca” banditul nu a raspuns nici macar la afisarea pe usa”.
Nu se poate vorbi mai amanuntit despre Gogu Puiu, deoarece, dosarul sau de securitate, alcatuit din 5 volume, precum si cel al Olimpiei Puiu, alcatuit din 2 volume, au statutul de informatie clasificata.

Dar, in acelasi timp, se naste intrebarea: cat de complete si autentice ar mai fi dosarele celor doi, in conditiile in care s-au aflat zeci de ani in posesia celor care nu vor ca adevarul sa iasa in lumina?